Cine ar fi crezut? Dar iata ca de azi inainte sunt mai bogata cu un blog. Aici vor sta scrise marturisirile unei studente, frustari, probleme, vise si speratele unei studente la inceput - de cariera, de viata .O fac pentru mine. Vreau sa imi aduc aminte.
Regret ca nu am facut asta inca din primul an de facultate. Scapasem cu viata din perioada numita liceu si ma indreptam increzatoare spre portile facultatii. Constientizam cat de importanta este pentru mine perioada aia, decisiva pentru urmatorii trei ani din viata, era o decizie la care trebuia sa ma gandesc serios.
Eram deja in criza de timp, febra inscrierilor la facultate incepuse deja si eu eram inca nehotarata. Mi-am intrebat prietenii, parintii, sora, colegii - Eu la care facultate ma duc? Ar fi fost culmea sa stie ei raspunsul pentru mine. ASE ziceau unii, facultate particulara ma sfatuiau altii. Cum ar fi fost posibil sa stie ei mai bine ca mine ce mi se potriveste?
Publicitatea e primul lucru care mi-a venit in minte. Aveam la baza un rationament simplu: imi plac reclamele TV - da, atat de simpla e viata la 18 ani. Am aflat rapid care e si facultatea unde se studiaza minunatia, numita somptuos Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicarii din cadrul Universitatii Bucuresti. A doua zi m-am prezentat la secretariat cu pretentia naiva ca voi pleca de acolo mai luminata si fara nelamuriri sau intrebari fara raspuns.
"Buna ziua!", ii spun amabila secretarei tinere care se prefacea ocupata. "As vrea sa aflu...", continui eu cand mi-am dat seama ca nici macar nu mi-a raspuns, "...as vrea sa aflu mai multe detalii despre admitere." Mi-a spus, pe tonul ala de functionar-public-care-nu-a-primit-spaga, printre altele, ca ar trebui sa imi cumpar o brosura cu modele de exercitii si subiecte facuta special pentru testare. Normal ca voiam si eu una, m-am aratat interesata sa o cumpar. "La anul vor fi disponibile si altele, s-au terminat", mi-a spus secretara cu o voce plina de plictis si ofuscata ca si cum as fi deranjat-o cu intrebarile in intimitatea casei ei. Planul era ca "la anul" despre care vorba ea sa nu imi mai trebuiasca si nici n-am inteles de ce a mai adus vorba daca stia clar ca nici nu mai sunt si nici nu se gasesc in alta parte. In fine.
Am plecat de acolo admirand desenele de pe pereti si visand la momentul cand voi putea merge pe holurile alea ca studenta cu acte in regula.
Nu am avut un loc de back-up la o alta facultate. Pur si simplu nu am stiut unde sa imi mai depun dosarul, motivatia fiind cu atat mai mare . Fara brosura, e adevarat, dar cu speranta ca voi resusi, am luat la bani marunti fiecare site gramatica-related (of, Pruteanu), m-am inarmat cu DOOM 2 si petreceam zilnic ore intregi pe forumul de meditatii gratuite al facultatii. Mi-era frica sa postez un text scris de mine, chiar si asa sub protectia necunoscutului din online, preferand sa citesc ce scriu altii, sa le descopar greselile si sa invat din sfaturile date de cei mai mari.
Calculasem numarul de inscrisi si locurile disponibile. Era tragic, eram ca zece pe loc. Apucasem sa vorbesc cu cativa dintre ei inainte sa intram in amfiteatru. In fata foii de examen, imi scriam cu grija numele in coltul foii de hartie pe care trebuia apoi sa il indoi pentru o corectare serioasa si corecta. (Cine dracu stie?).Mari dificultati a intampinat moldoveanca din spatele meu, care dupa trei incercari a reusit sa isi treaca numele si prenumele acolo unde trebuie. Examenul a inceput in sfarsit. Colega din dreapta manca ciocolata. Fata din fata scria cu siguranta omului care stie ce face. Era o liniste perfecta, cele trei supraveghetoare si cativa studenti voluntari erau cu ochii pe noi, orice fel de tentativa de frauda fiind pedepsita prin parasirea salii de examen. Colegul de admitere din stanga mea m-a intrebat la un moment dat care e raspunsul la intrebarea numarul cinci. I-am zis B cat de incet am putut. M-a intrebat de ce e asa? I-am zis: "Serios vrei sa iti explic acum?!"
